Publicat pe 28 octombrie 2019

E prima zi de școală și în sala de sport a Liceului de Arte Plastice din Timișoara răsună vocile unor preoți care citesc „Tatăl nostru". În dreapta lor se află un polițist tânăr într-o uniformă impecabilă și câțiva oameni din conducerea școlii, care ba privesc smeriți în pământ, ba le fac semne elevilor să se liniștească. În spatele lor se văd două coșuri de baschet pe care sunt lipite bannere cu Sprite. Sala e plină, sunt toate clasele aici, de la cei mici până la clasele a XII-a, încolonați alături de diriginții lor. Cei de gimaziu par foarte emoționați, dar odată ce treci la clasele mari, atitudinea se schimbă complet: unii râd pe ascuns la partea cu „și nu ne duce pe noi în ispită", alții își verifică telefoanele și sunt complet rupți de ce se întâmplă în jur.

După ce se termină rugăciunile și discursurile, elevii se retrag spre clase, mai puțin cei care se pierd pe drum. Curtea liceului, întinsă și înfrunzită ca un parc, e un loc perfect în care să te faci nevăzut la o țigară sau la o vorbă cu colegii pe care nu i-ai văzut de câteva luni. Mai ales că e o dimineață superbă de toamnă și nimeni nu se grăbește. Un lucru care îmi sare în ochi e felul în care sunt îmbrăcați unii dintre ei: mult negru, tricouri și genți cu teme pop-art și, referințe la Dali și MOMA, piercinguri, șuvițe colorate ș.a.

„Față de alte licee, aici oamenii sunt mai deschiși la minte", zice Denisa, o elevă în clasa a X-a. „Aici te acceptă așa cum ești, poți să te exprimi cum vrei. Te lasă să ai o personalitate proprie, nu una indusă de societate. Nu prea găsești asta în altă parte. Poți să respiri fără să simți că ți se pun cinci stresuri în plus pe tine."

E adevărat că poți să respiri, dar poți să și îngheți de frig iarna cu pensula în mână, după cum îmi povestesc unii elevi și profesori. Plus că nu curge fir de apă caldă, iar într-unul dintre corpuri nu curge apă de niciun fel. Și, din punctul ăsta de vedere, Liceul de Arte nu e chiar așa diferit de alte școli din România.

Când o întreb ce vrea să facă după ce termină liceul, Denisa răspunde pe un ton hotărât: „Mă interesează scenografia și regia de teatru, dar mă pasionează și filmul. Mi se pare că toate artele se leagă între ele și una o  susține pe alta. Doar așa poți să te dezvolți, atât ca imaginație, cât și ca simț artistic. Dacă lucrezi ceva pe arhitectură, atunci te ajută să vezi lucrurile în spațiu atunci când faci film sau teatru. Totul se leagă."

Liceul își are sediul aici, pe strada Lorena, într-un cartier liniștit fără blocuri, începând din 2017, după niște ani turbulenți în care și-a tot schimbat „casa". La sfârșitul lui 2013, elevii au fost mutați dintr-o clădire aflată în centrul orașului și plasați mai apoi la Colegiul Tehnic de Vest. Deși reprezentanții școli s-au opus acelei mutări, nu s-a putut face nimic, în condițiile în care Primăria nu mai voia să plătească chirie pentru clădirea din centru, care fusese retrocedată. Au stat în Colegiul Tehnic de Vest până în 2017, când o furtună puternică a luat pe sus acoperișul liceului. De acolo au mai făcut un „popas" scurt în Colegiul Național Bănățean și apoi au primit acest sediu definitiv, aflat la jumătate de oră de mers pe jos din centru.

Dar după șase ani, discuția în jurul clădirii-mamă încă nu s-a stins. Construită în 1919 ca Liceu Israelit, aceasta a găzduit Liceul de Arte începând cu anii 70. Din 2013 încoace a rămas în ruină, iar acum noii proprietari vor să o dărâme pentru a construi în loc o clădire de zece etaje. Chiar zilele trecute, candidatul USR la Primăria Timișoarei, Dominic Samuel Fritz, atrăgea atenția asupra situației și vorbea despre nevoia unei opoziții în fața acestui plan urbanistic care permite ridicarea unui „monstru de clădire în mijlocul orașului".

La Liceul de Arte, care astăzi are două mari aripi (Arhitectură, arte ambientale și design și Arte plastice și decorative), concurența la admitere e din ce în ce mai mare de la un an la altul. Interesant e că aproape jumătate dintre cei admiși nu au mai făcut arte înainte și, după îmi spune profesoara Dana Mercea, „aceștia sunt mai proaspeți și îi ajută faptul că nu știu anumite reguli. Plus că vin cei cu adevărat pasionați, iar competiția îi obligă să lucreze mult. Își dau drumul foarte repede."

Una dintre aceste eleve noi este Bianca (clasa a X-a), care tocmai s-a transferat de la un liceu de construcții. Pe termen lung, își dorește să facă tatuaje. „Aș vrea ca la un moment dat să am salonul meu și să devin cât mai bună pe treaba asta cu tatuajele. Și îmi place atmosfera de aici, cred că există o anumită deschidere. Am mai făcut un an la un liceu de arte în Italia, înainte să merg la Construcții, și pot să zic că italienii sunt mai închiși la minte decât românii și au tot felul de reguli absurde."

În timp ce elevii se îndreaptă spre clase, mă lipesc și eu de un grup de clasa a IX-a, unde dirigintă este Anca Gyemant, profesoară de pictură și design. Stau de vorbă cu câțiva dintre ei și îi întreb de ce vor „să se facă" artiști. Unii îmi îmi zic că au descoperit plăcerea de a picta în primii ani de gimnaziu și că au avut norocul de a fi încurajați de profesorii de desen, ei venind din școli fără profil artistic. „Desenam de când eram mică și după aia mi-au zis mai multe persoane să dau la arte. Și am dat. Am participat și la o expoziție de grup în clasa a VII-a, la Bastion", spune Cristina în prima ei zi la liceu. „E totul nou, colegii sunt noi, îmi place schimbarea asta. E prea devreme ca să știu ce o să fac în viitor. Dar experiența cu expoziția din gimnaziu a fost de ajutor. Aveam un fel de temă abstractă, trebuia să ne imaginăm un animal fantastic. Eu am făcut o focă cu cap de leu și coadă de crocodil, și l-am făcut în mai multe combinații. Mă atrage partea asta mai fantastică."

Odată ajunși în atelier, părinții stau îngrămădiți undeva în spate, iar bobocii se așază pe un rând de scaune aliniate pe lateral. Se simte că sunt emoționați, dacă ar fi să mă iau numai după liniștea care se lasă și din felul în care le fug privirile în toate părțile. Cât ei se studiază unii pe alții, profesoara le urează bun-venit și apoi le vorbește despre grupul de WhatsApp pe care îl vor folosi, despre magazinele din care își pot cumpăra materiale de lucru și despre împărțirea pe grupe. După admitere, fiecare clasă e împărțită în trei grupe, fiecare având un alt profesor. Primii doi ani de liceu reprezintă perioada de căutare, în care elevii au timp să se gândească la specializarea pe care o vor alege în clasa XI-a. În cazul celor de la arte plastice, opțiunile sunt: grafică, pictură și design vestimentar.

„Vom petrece foarte mult timp împreună aici. Și sunt convinsă că unele dintre prieteniile care se leagă acum pot dura toată viața. Prietenele mele cele mai bune sunt prietene din liceu", spune Anca. Absolventă a acestui liceu (și a Facultății de Arte din Timișoara), vede jobul ăsta de la liceu ca pe unul de vis: „Mi se pare că e o profesie în care întodeauna ai satisfacții. Și e important pentru mine că lucrez într-o instituție de stat care e gratuită, una care nu e exclusivistă și elitistă, ci una incluzivă. Îmi place mediul ăsta că e foarte divers și e un loc în care e acceptată diferența."

În paralel cu munca ei de profesoară, Anca e activă și ca artistă în grupul H.arta, pe care l-a co-fondat alături de Maria Crista și Rodica Tache în 2001. Încă de la început, acest grup era preocupat de relația dintre arta contemporană și educație într-un sens emancipator:

„Noi eram foarte interesate de ce se întâmpla cu educația, mai ales la nivel superior pe atunci. Eram foarte nemulțumite de educația pe care am primit-o noi și despre ce însemna pe atunci să fii artistă. Important era să vedem cum le putem vorbi despre artă unor elevi de gimnaziu și într-un mod care e relevant pentru viețile lor. Adică să nu vorbim tot despre aceleași idei, despre Marea Artă care nu are nicio legătură cu ce trăiesc copiii și adolescenți."

Faptul că Anca are o practică de artă contemporană se reflectă și în munca ei cu elevii de aici, mai ales în felul în carea ea încearcă să integreze pe anumite teme idei legate de schimbări climatice sau feminism. „În general, adolescenții sunt mult mai deschiși și mai idealiști și de asta cred că are impact o astfel de abordare. E o vârstă la care ești mult mai dispus să vrei să fii un om bun."

Anca Gyemant

A doua zi revin pe strada Lorena și ajung iar în sala de sport. De data asta nu văd nici preoți și nici polițiști. Sunt vreo douăzeci de elevi care participă la un fel  instructaj pe marginea unui proiect Erasmus + destinat liceenilor.

Intru în vorbă cu câțiva dintre cei aflați în sală (elevi la arhitectură) și cel puțin șapte dintre ei îmi zic că vor să aplice la Erasmus în săptămânile următoare. Și toți vor la Lisabona. Cât despre planurile lor de după absolvire, o variantă tentantă e aceea de pleca din țară. „Sunt mulți care se duc în Anglia. Și eu aș pleca, sincer, să fac arhitectură în altă parte. Nu doar pentru bani, dar și pentru că e mai bine organizat totul acolo. Eu zic așa din auzite, dar am înțeles că nu e foarte ok secția de arhitectură de aici, din Timișoara. Și în alt oraș din România nu m-aș duce oricum. Ori în Timișoara, ori în altă țară", îmi spune un elev.

De aici plec spre un atelier de pictură și grafică, aflat la etajul doi, ca să văd la lucru o grupă de clasa a X-a, coordonată de Dana Mercea. E o sală luminoasă în mijlocul căreia se află un fel de natură statică (formată din diverse materiale, hârtie, carton, textile ș.a.), tema de lucru pentru cei 7-8 elevi ascunși în spatele planșetelor. E liniște și nu se aude decât hârșâitul creionului pe hârtie. Astăzi au patru ore: trei de desen și una de crochiu.

Dana Mercea stă rezemată de pervaz și-i urmărește de la distanță, după care trece pe la fiecare dintre ei ca să le mai dea sugestii.

„Îi iau din clasa 9 și merg cu ei până într-a 11, când își aleg specializarea", spune ea. „Ca direcție, încercăm să-i ducem și spre abstract pe elevi, și nu doar pe realism. Elevii sunt obișnuiți să redea ceea ce văd, dar e bine să și experimenteze. Plus că profesorii trebuie să simtă înclinația lor spre ceva, spre exemplu, dacă vezi că ei tind spre design vestimentar, atunci trebuie să le dezvolți partea asta din timp."

Când o întreb pe Mercea despre condițiile de aici și despre cum a fost adaptarea la noile spații după atâtea mutări, văd cum se ivește un zâmbet amar:

„Îmi place foarte mult aici, e liniște și e bine că avem în sfârșit sediul nostru. Dar sunt și probleme. Nu avem apă caldă, spre exemplu. Și copiii își spală pensulele iarna cu apă rece. Iar în cealaltă clădire, unde e designul, nu avem apă deloc. Și atunci ei trebuie să vină aici ca să se spele pe mâini și pentru toaletă. Avem și o mare problemă cu spațiile, nu sunt suficiente ateliere. Și cu căldura la fel. Când e frig afară, e frig și în clădire."

Îmi dau seama că ating un punct sensibil și odată deschis acest subiect, tonul profesoarei se schimbă. Îmi povestește cu nostalgie despre vechea clădirea din centru („era de suflet acel loc), care era aproape de muzee și de galerii, plus că aveau în apropiere și magazinele cu accesorii de pictură și desen. Cu toate astea, toată lumea pare că se bucură de curtea asta largă și înverzită în care poți să ieși și „să mai pictezi o frunză, un copac", după cum îmi zice un elev.

Înainte să plec, mai dau o tură pe coridoarele școlii și îmi place că la fiecare etaj sunt expuse lucrări în funcția de secția aflată acolo (machete de arhitectură, picturi în ulei, desene) și peste tot văd elevi prinși de câte ceva: unul are brațele pline cu materiale de lucru, un altul cară pe scări un schelet, iar o fată îi explică unei colege ce idee are pentru proiectul ei de desen.

La ieșire, în fața liceului dau peste doi elevi de la arhitectură (clasa a XI-a). Îmi povestesc despre cum au început să deseneze case și clădiri de când erau aveau 12-13 ani. „De atunci am știut că vreau să fac asta. Și m-a încurajat și proful meu de desen din generală. Cred că e destul de sigur domeniul ăsta al arhitecturii pentru că îți oferă o deschidere mai mare. Și dacă nu merge cu arhitectura, măcar pot să fac design interior", spune unul dintre ei.

La rândul lui, Sebi, colegul lui, un tip înalt și blond, zice că, spre deosebire de cei care fac pictură și desen, ei, cei de la arhitectură, sunt mai pragmatici: „Eu le zic ăstora de la pictură că sunt visători. Dar în același timp cred totuși că artele vor deveni meseriile viitorului. Totul se mecanizează, dar arta trebuie să rămână liberă. Construcțiile, alimentația sunt industrializate, numai ideile și spiritul ăsta liber nu vor putea fi mecanizate."

E greu să tragi concluzii după o vizită scurtă, dar ceva din atmosfera asta de început de an (și început de drum) îmi zice că perioada liceului e una pivotală pentru cei care studiază artele. Acum încep răfuielile cu scenariile de viață și propriile proiecții legate de artă. E vârsta când eșecul reprezintă (încă) o formă de libertate, când îți permți să riști și să trăiești intens fiecare pas înainte & moment de bucurie. Chiar și atunci când te lași dus în ispită.

Acest material face parte din proiectul „Artists in Progress", realizat de Scena9 și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Prin acest proiect, vrem să înțelegem mai bine lumile din școlile de artă românești și să cunoaștem cele mai tinere generații de artiști.

Parteneri: Universitatea Națională de Arte din București, Facultatea de Teatru și Film a Universității Babeș Bolyai din Cluj, Liceul de Arte Plastice din Timișoara, Cerc. Artă Contemporană din Târgu Ocna

Parteneri media: Ideo Ideis, Dissolved Magazine, SUPER, SUB25

Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.